Cum se poate măsura fericirea? Cum poți să o atingi să o pipăi, să o tragi mai aproape de tine?

Atunci când ești fericit nici nu îți dai seama de existența ei, dar atunci când nu e lângă tine plângi după ea ca după o parte din tine, ca după cea mai importantă ființă din viața ta.

Și ce ușor se poate obține ea. Cu un mic gest, cu o vorbă bună poți face viața cuiva un rai.

După multe ploi și zile triste sunt în sfârșit fericită. A venit momentul meu în sfârșit și pot să țopăi cât vreau. Ba chiar pot să mănânc și înghețată. Uitasem că a mai rămas puțină în frigider.

Oamenii fac curat sâmbăta. Întreaga familie se trezește în același timp, se pregătește micul dejun și stau cu toții frumușel la masă. După aceea, se împart sarcinile, majoritatea legate de curățenie, cumpărături și mici alte aranjamente prin casă. Se spală, se mătură, se scutură, se șterge și se usucă. Apoi din nou se spală, se curăță, se taie, se amestecă, se fierbe, se prăjește, se călește, se rumenește și mai apoi se servește.

Fiecare își vede de treaba lui cât mai sârguincios… dar toți se gândesc deja  la prânz și la micul pui de somn de după.

Așa a devenit sâmbăta o zi de stat în casă și de curățenie atât fizică, cât și spirituală. Poate unii ies în oraș la plimbare sau chiar la picnic, dar sâmbăta rămâne însă o zi de ușoară relaxare, în așteptarea lenevelii de duminică.

Și eu m-am trezit azi dimineață cu un vis frumos în care mirosea a gel de duș. Apoi a început să miroasă a alte lucruri: a cafea, ouă, detergent și balsam de rufe. Apoi a mirosit peste tot a levănțică proaspătă.

După o vreme mirosurile s-au mai potolit… și a apărut un alt miros, mult mai interesant… cel de ploaie.

A fost o sâmbătă tare frumoasă. Să vedem cum o să miroasă duminică.

Cu mare bucurie anunț revenirea la viață a clubului Adoptă o carte! Acum că a venit vara, cred că foarte multă lume citește, fie pe plajă, la munte pe pătură, chiar și în tren sau avion în drum spre vacanța mult așteptată. Așa că m-am gândit să reiau frumosul obicei de a dona cărți și vin cu o carte specială. Doritorii interesați să intre în posesia cărții sunt rugați să lase un comentariu la acest post sau să-mi scrie pe adresa adoptaocarte (la) gmail (punct) com.

Autor: Kenzaburo Oe
Titlu: O experiență personală
Editura: Rao
Colecția: Rao Contemporan
Număr de pagini: 187
Apariție: 2004
Prima ediție: 1964

Rating:

O experiență personală este istoria unui intelectual aflat la granița dintre două lumi, cea a tinereții, a viselor și a libertății totale și cea a responsabilităților ce vin odată cu viața de familie, cu venirea pe lume a unui copil.

Trebuie să recunosc că primele capitole m-au șocat. Nu mă așteptam la atât de multă sinceritate și la o viziune atât de clară, onestă și personală. Am citit mai târziu că acțiunea cărții se bazează pe un eveniment real petrecut în viața autorului: în 1963 a devenit tatăl unui copil cu un grav handicap, fiind pus în situația de a alege între viață și moarte.

Spuneam că m-a șocat la început pentru că au fost momente în care vroiam să îl trag de mânecă pe personajul principal și să îi spun “Ai înnebunit?! Nu-ți dai seama ce faci?”. Am trecut prin toate stările posibile, de la enervare, la revolta și apoi resemnare. Am luptat pentru copilașul acela cu fiecare fibra din corpul meu, până când m-am resemnat să nu mă mai aștept la nimic, să înregistrez pasiv mersul evenimentelor. Apoi am fost surprinsa. De ce anume? Vă las pe voi să descoperiți.

Un roman special, așa cum spuneam, care dezvăluie o lume masculină așa cum nu o mai văzusem până acum, un moment crucial din viața unui om, care-l transformă și îl face mai bun.

Kenzaburo Oe, o figură importantă în literatura japoneza, a primit Premiului Nobel pentru Literatură în 1994.

Autor: Robert Charles Wilson
Titlu: Turbion
Editura: Nemira
Apariție: 2008
Prima ediție: 2005

Rating:

Am văzut-o prima dată la SCD. Era uriașă după standardele mele, dar posesoarea ei a spus ca e foarte interesantă și că ei i-a plăcut mult. Hmmm, m-am gândit eu. Hai că o iau. Dacă îmi place, măcar am ce să rumeg toată vara, la ritmul în care citesc eu în ultima vreme. Nu de alta dar cartea are vreo 700 de pagini, scrise relativ mărunt.
Nu mai știu exact când m-am apucat de ea, în orice caz acum mai bine de o lună, iar prima impresie a fost tare ciudata. Mi se părea foarte intrigant ce scria omul asta. Povestea nu era liniară și sărea dintr-o perioadă în alta, destul de des astfel încât să te zăpăcească puțin, dar în același timp presărând tot felul de indicii pe ici și pe dincolo care nu te lăsau să te plictisești.
Este povestea unor copii care experimentează dispariția stelelor. O poveste care se desfășoară lent cu o mulțime de detalii care inițial te debusolează, dar apoi te fac să înțelegi încetul cu încetul ce se întâmplă. O poveste cu marțieni așa cum nu i-am văzut niciodată, o poveste de iubire, pasiune, excelență și multă, multă știință.

Robert Charles Wilson este un scriitor de science-fiction canadian, în vârstă de 57 de ani.

A primit numeroase premii pentru romanele sale, printre care și premiul Hugo, chiar pentru romanul Turbion.

Un clip foarte interesant pentru Cruciada Culturii.